Sursa poza: Economica.net

În ultimii ani, China a devenit cunoscută pentru ambiția sa în realizarea de megaproiecte de infrastructură. De la poduri spectaculoase și clădiri impresionante, la autostrăzi și aeroporturi ultra-moderne, această țară asiatică nu încetează să uimească lumea cu noile realizări. Cel mai recent exemplu este Proiectul Motuo Hydropower Station, un baraj gigantic amplasat în regiunea tibetană, care promite să contribuie la dezvoltarea economică și la securitatea energetică a zonei.

Cu un buget colosal de 167 de miliarde de dolari, acest proiect hidroenergetic va fi localizat în vecinătatea Bhutanului și Nepalului, în cel mai profund și lung canion din lume, conform măsurătorilor chineze. Barajul planificat necesită o cantitate impresionantă de materiale de construcție: de șaizeci de ori mai mult ciment decât necesar la construcția Barajului Hoover din SUA și mai mult oțel decât ar fi necesar pentru 116 clădiri Empire State Building.

Construcția a început în vara acestui an, fiind o piesă centrală în strategia președintelui Xi Jinping de a-și extinde influența la nivel internațional. Aceasta nu este doar o încercare de a îmbunătăți infrastructura energetică a țării, ci și un simbol al puterii pe termen lung.

Geografia atât de spectaculoasă, cât și de provocatoare a regiunii obligă inginerii să depășească obstacole majore. Proiectul necesită forarea de tuneluri în munții din zonă pentru a direcționa apa prin turbine, înainte de a o reintroduce în albia naturală a râului. Se adaugă și riscul seismic, dat fiind că în 1950 a avut loc aici un cutremur devastator de 8,6 magnitudine.

Din punct de vedere logistic și financiar, provocarea este uriașă. Se preconizează utilizarea a 50 de milioane de tone de ciment, 6 milioane de tone de oțel, împreună cu cantități mari de nisip, agregate și cupru. Estimările sugerează o contribuție pozitivă la PIB de 0,1-0,2% și crearea a aproximativ 200.000 de locuri de muncă.

Pe măsură ce lucrările avansează, proiectul va stimula dezvoltarea economică a regiunii Medog, care a fost conectată la rețeaua rutieră abia în 2013. De asemenea, linia ferată Sichuan-Tibet, ce va lega Chengdu de Lhasa, va aduce un suflu nou regiunii, îmbunătățind conectivitatea și facilitând transportul materialelor de construcție.

În ceea ce privește impactul energetic, barajul ar putea atinge o capacitate de producție de până la 70 gigawați, ceea ce ar însemna aproximativ 300 de terawați-oră pe an, egal cu consumul anual al Regatului Unit. Acest fapt ar contribui semnificativ la reducerea dependenței de cărbune, accelerând eforturile Chinei de a atinge neutralitatea carbonului până în 2060.

Însă, în spatele acestei realizări inginerești, se află tensiuni geopolitice crescânde între China și India. Râul Yarlung Tsangpo trece în India sub denumirea de Brahmaputra, o sursă vitală de apă. Indienii și-au exprimat de mult îngrijorarea față de efectul controlului chinez asupra fluxului de apă. Exprimându-și preocupările, Bangladesh a cerut mai multă claritate, iar India a solicitat discuții deschise și transparente privind împărțirea resurselor hidroenergiei.

Acest proiect ambițios marchează o nouă eră pentru China, după o perioadă în care părea că proiectele de amploare au luat o pauză. Datorită evoluției rapide a tehnologiilor regenerabile, eoliană și solară, și provocărilor economice actuale, oficialii chinezi privesc către infrastructura hidroelectricității ca fiind o soluție solidă și durabilă pentru viitorul energetic al țării.